Poveste sau nu poveste? Aceasta e întrebarea

Azi am fost la şcoală. Şi pentru că am fost copiii cuminţi domnul profesor ne-a zis o poveste.

Povestea începe pe undeva în anul 2002, într-o pădure unde mai mare era „Bunicuţa" iar ajutorul ei nimeni altcineva decât „Bombonel". Pentru că nu prea mai avea chef de treabă în pădure, se duce Bombonel al nostru peste mări şi ţări, la un prieten de-al lui în China. Şi nu mică mirarea i-a fost personajului nostru când a ajuns acolo şi a văzut ce autostrăzi frumoase făcuse acesta în ţara lui:

- Prietene, zise Bombonel al nostru, dar ce autostrăzi multe şi frumoase ai.
- Da, zise chinezul, poporul meu a muncit mult dar suntem mândri de ceea ce am realizat. Dar dacă vrei te ajutăm şi pe tine să ai şi tu cum avem şi noi.

- Da, mi-ar plăcea şi mie, nu zic nu, dar pădurea noastră e cam săracă şi nu avem destui bani ca să construim atâtea autostrăzi ca voi.
- Nu-i nimic. Pentru că eşti prietenul meu bun te împrumut eu cu banii de care ai nevoie, nu-ţi iau dobândă la ei, mi-i dai tu înapoi aşa, cam în 30 de ani, îţi construiesc vreo 2000 de km de autostradă, şi pentru că eşti aşa de mărinimos şi mă laşi să vin în ţara ta să-ţi fac autostrăzile, îţi dau şi un comision de 5%.

Bucuros nevoie mare, se întoarce Bombonel în ţara lui şi se duse imediat la Bunicuţă să-i povestească cum a petrecut el în China şi să-i dea vestea cea mare. Stau ei amândoi la sfat, şi se gândiră, şi se sfătuiră.

Iată că veni vremea ca prietenul chinez să-i întoarcă vizita lui Bombonel şi să-l întrebe ce-a hotărât şi să bată palma. Bombonel, mai sfios din fire, se codi, se fâstăci, dar până la urmă îndrăzni şi-i răspunde acestuia.

- Bunul meu prieten, acceptam toate condiţiile tale, numai că avem o mică problemă.
- Care? Întrebă blândul chinez.
- Am văzut că eşti darnic cu noi şi ne-am gândit că un comision de 10% ar fi mai potrivit, ca să te lăsăm să construieşti la noi.

O fi adevărată sau nu povestea noastră? Căutând pe net, am găsit că într-adevăr în 2002, personajul nostru a făcut chiar mai multe vizite în China, atât private cât şi oficiale. Mai mult decât atît, aici am găsit un articol care confirmă intenţia chinezilor de a ne construi şoseaua de centură a Bucureştiului, precum şi crearea unui depozit de 100 de milioane de dolari la BNR. Articolul cu pricina a fost publicat în 22 august 2003. Şi totul sună atât de bine şi frumos încât nu poţi să nu te întrebi de ce după 6 ani de la povestea asta, nu numai că nu avem o şosea de centură, dar noi ne bucurăm nevoie mare că la 1 Decembrie, de ziua noastră naţională inaugurăm... 42 de km de autostradă. Penibil, dar cum altă explicaţie nu am găsit, povestea profesorului meu pare verosimilă.

Şi am mai găsit ceva pe net, care se leagă perfect cu povestea de mai sus. Priviţi:

Contează mărimea ?

Punct de vedere

Acest post apare ca replică la comentariile articolului anterior, în care îmi manifestam dezaprobarea faţă de Crin Antonescu şi simpatia şi intenţia de vot pentru Băsescu.


După comentariile primite am observat că lumea are încredere în Antonescu. Le respect opiniile, dar nu le împărtăşesc. Nu pot să am încredere în el. Poate unii dintre dvs. nu-şi mai amintesc, dar a fost Ministru al Tineretului între anii 1997-2000 şi nu-mi aduc aminte să fi făcut ceva cu care să iasă în evidenţă şi să aibă cu ce se lăuda. N-am înţeles de ce i-a mulţumit lui Patriciu când s-a ales preşedintele PNL-ului. Nu de alta, dar dl Patriciu nu este un om tocmai curat, dacă e să ne luăm după ceea ce e scris în ziare. Acesta este acuzat de delapidare, spălare de bani şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni. Nu sună prea bine nu? Mai mult, ar fi de acord ca Patriciu să ocupe postul de premier. Asta după ce l-a propus pe Johannis. Deci nu pricep: Care este de fapt adevăratul gând al candidatului nostru? De asemenea Antonescu a permis ca Bogdan Olteanu să fie propus la funcţia de viceguvernator BNR, pentru ca apoi să declare că este nepotrivit pentru funcţie. Este vorba de acel Olteanu care nu a fost în stare să calculeze un TVA la o emisiune a lui Turcescu. În fine nu vreau să o lungesc pentru că argumente contra s-ar mai găsi, dar nu pot să nu-mi pun o întrebare: dacă acum cât este numai un preşedinte de partid face asemenea gafe, la ce ar trebui să mă aştept dacă va fi ales preşedintele României?

Spunea cineva că Băsescu a vândut flota. Helăăăăăăăăăuuuuuuuuu!!!!!!!!! Era flota lui de acasă şi a vândut-o la piaţă? Ce România era sat fără câini, nu era un prim-ministru, nu era un preşedinte? Şi v-a scăpat amănuntul că pe vremea aceea şi-a dat demisia din parlament, deci nu a mai beneficiat de imunitate, şi s-a pus la dispoziţia procurorilor? Câţi dintre cei care au azi dosare au făcut un asemenea gest?

Tot Băsescu e învinuit că pensionarii mor de foame şi că studenţii care ies pe bandă rulantă sunt direct şomeri. După părerea mea aceasta este o aberaţie. De când are preşedintele (oricare ar fi acela) asemenea atribuţii? Am şi eu câţiva pensionari în jurul meu. Cel mai aproape pensionar este nu alta decât mama mea, care a muncit toată viaţa, în schimburi, în frig şi alte multe neajunsuri. Acum are o pensie decentă. Nu face lux, dar nici nu moare de foame. Oare cum şi-au petrecut viaţa pensionarii care azi mor de foame? Este exact ca în fabula cu greierele şi furnica.

M-a abordat odată o ţigancă care mi-a cerut de la obraz, de parcă eram obligată să-i dau ceva. Când i-am spus că s-a inventat ceea ce se numeşte munca, a lăsat-o mai moale şi a început să se vaite că e bolnavă şi nu poate munci. Credeţi-mă că în vremea aceea, pe când eu lucram la o nemernică de notară, care mi-a mâncat ficaţii, luam pastile în fiecare dimineaţă şi plecam la serviciu. Eu aveam 49 de kg, pe când ţiganca era o zdrahoancă, care părea orice numai bolnavă nu.

Oamenii o duc prost se spune. E adevărat e greu, dar iar nu înţeleg de ce este vinovat preşedintele pentru asta. Eu gândesc că depinde de fiecare dintre noi ca să ne fie bine, să fim rataţi sau dimpotrivă învingători. Este de vină preşedintele că Vasile nu a învăţat nici să scrie, dar că o duce prost? Părerea mea este că cei care învaţă, muncesc, ştiu ce vor de la viaţă, luptă cu problemele vieţii şi nu tot aşteaptă să li se dea şi să li se facă, nu se pot plânge. Fiecare om este stăpân pe soarta lui şi are soarta pe care şi-o merită. Viaţa pe care o are fiecare este rezultatul alegerilor mai mult sau mai puţin inspirate pe care le-a făcut, dar pe care trebuie să şi le asume.

Nici eu nu sunt mulţumită de o serie de chestii pe care le văd în fiecare zi. Mă nemulţumesc „oamenii" care aruncă gunoaie pe jos deşi coşul de gunoi este la doi paşi. Într-o zi chiar m-am luat de cineva pe stradă care a aruncat pe jos o cutie de icre şi culmea, tot eu am fost făcută nesimţită. Mă nemulţumesc „oamenii" care scuipă fără nici o jenă faţă de cei pe lângă care trec. Mă nemulţumesc rahaţii de câine în care se poate călca foarte uşor mai ales dacă treci pe stradă neluminată. Dar asta ţine numai de noi, de educaţia sau mai bine zis needucaţia noastră.

Sunt foarte multe nemulţumiri, dar nu dau vina pentru nemulţumirile mele pe preşedinte. Are el greşelile lui, recunosc, nimeni nu este perfect. Dar vreau să cred că sub conducerea lui se va afla totuşi cine au fost cei care au ucis cu sânge rece la „revoluţie", lucru care sub conducerea PSD-ului nu se va întâmpla niciodată spre exemplu. Trec în fiecare zi pe lângă cimitirul Eroilor Revoluţiei, chiar am o prietenă înmormântată acolo. Să fie singurii vinovaţi care intră şi ies pe rând din puşcărie Chiţac şi Stănculescu? Cu alte cuvinte aştept ziua în care justiţia va fi justiţie în adevăratul sens al cuvântului, când celor cu dosare penale grave şi dovedite nu li se va mai permite să iasă din puşcărie din motive medicale, când de fapt sunt sănătoşi tun.

În concluzie, uitându-mă la lista de candidaţi, când am de ales între omul lui Patriciu, şi „prostovanul" lui Iliescu, fără nici un fel de reţinere îl voi vota pe Băsescu.

CRIN ÎN TOT ŞI TOATE

Ca orice om interesat de ceea ce se petrece în aceste zile în care toată clasa politică fierbe, am început să caut informaţii pe bloguri şi pe site-urile de ştiri. Evident am început căutarile pe vestitul „GOAGĂL".  Am auzit că preşedintele are blog, aşa că prima căutare a fost evident Traian Băsescu. Nu mi-a venit să cred că primul link rezultat în urma căutării a fost al lui... Crin Antonescu - link sponsorizat se pare. Am trecut uşor cu vederea deşi mi s-a părut un pic ciudat.

După ce m-am edificat cu ceea ce citisem până atunci, am zis să intru totuşi si pe un site de ştiri şi am ales realitatea.net, fiind un post obiectiv după părerea mea. Iar „GOAGĂL", iar căutare, realitatea de data aceasta şi ce să vezi? Iar Crin Antonescu primul link. De data asta m-am enervat.

Mi-am zis că dacă tot se bagă în faţă şi în seamă să intru totuşi şi pe blogul lui, deşi nu aveam această intenţie, nefiind deloc fană. Şi i-am lăsat un mesaj. Printre altele l-am informat că votez cu Băsescu. Bineînţeles comentariul n-a apărut, pe blogul liberalului neintrând decît comentariile care îl „coafează", spre deosebire de blogul preşedintelui unde găseşti şi destule critici.

Dovada:

Cotroceni

Azi am profitat de faptul că Băse a sfinţit biserica din curtea Palatului Cotroceni şi ne-a lăsat şi pe noi să vizităm locurile în care el munceşte cu drag şi spor pentru bunul trai al dragului său popor. Numai curtea, că palatul era închis pentru vizitatori. Intrarea s-a făcut pe bază de buletin. În curte lume multă, care asista la slujbă prin intermediul monitoarelor montate afară. Din păcate pe preşedinte nu l-am văzut. Poate data viitoare.

Ce nu mi-a plăcut: controlul până în dinţi făcut de oamenii de la intrare. A trebuit să-mi scot tot de prin buzunare plus că m-a luat una la pipăit cu un aparat care piuia intr-una.

Ce mi-a plăcut: nu am dat de cucuvea.

MUZEUL AVIAŢIEI SAU DRUM PRINTRE AMINTIRI

Se întâmplă câteodată să vrei să te întorci în timp, să ajungi în locuri pe care altă dată le vedeai în fiecare zi şi pe care dintr-o dată nu le-ai mai văzut.

Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Spre norocul meu, locul de care inexplicabil mi s-a făcut dor, se poate vizita. De ce inexplicabil? Pentru că după 4 ani şi jumătate, brusc mi-am amintit de locul unde mi-am petrecut 14 ani din viaţă şi am simţit o nevoie arzătoare să-l revăd. Este vorba despre fostul meu loc de muncă, o fostă unitate militară (01947) din Bucureşti, care acum este Muzeul Aviaţiei.

De cum am trecut bariera şi am intrat în parcarea fostei unităţi m-a bufnit plânsul şi mi s-a făcut pielea ca de găină. A fost o reacţie pe care nu mi-o explic, dar de care am trecut relativ repede, sentimentul fiind imediat înlocuit de bucurie şi de nostalgie. Îmi revedeam cu ochii minţii foştii colegi. Am intrat în curte, am străbătut aleea pe care altă dată o vedeam zi de zi şi nu mă mai săturam să privesc ceea ce era în jurul meu. Am intrat în hangarul în care este amenajat muzeul, dar parcă vedeam prin avioane şi exponate. Vedeam hangarul de fapt aşa cum îl lăsasem. Nu vedeam manechinul care reprezenta un aviator, vedeam locul în care altă dată era bormaşina, nu vedeam avioanele care erau frumos aşezate, ci vedeam staţiile care veneau la reparat.

Pe locul unui fost atelier (atelierul 1, pentru foştii colegi) am găsit o mică expoziţie a unui om inimos pe nume Mihai Gheorghe, care a lucrat la fosta întreprindere Electronica. Acest om a adunat într-o mică încăpere o adevărată istorie a fostei întreprinderi. De la primul aparat de radio la ultimul (Radio Total, pe care îl am şi eu), radiourile RIC cu cască, primul televizor fabricat la Electronica, televizorul Sport, tot felul de lămpi vechi de când lumea, care pentru alţii nu reprezintă nimic, pentru acest om reprezintă tot, reprezintă viaţa lui. Parcă mi-a fost şi jenă să-l deranjez - scria ceva - dar curiozitatea mea a fost mult prea mare. Mi-a făcut o mică prezentare a exponatelor, cu multe eram familiară, şi mi-a mărturisit că intenţionează să publice şi o carte cu tot ceea ce înseamnă pentru el Electronica.

Pentru că eram de abia la începutul vizitei mele, mi-am luat la revedere de la el şi am plecat să îmi continui călătoria în timp. Am luat fiecare colţişor al fostei unităţi la pas şi m-am mâhnit totuşi pentru că în afara primelor două hangare în care este amenajat muzeul, totul este lăsat în paragină. Crengile copacilor care altă dată erau pline de rod, acum stau să cadă, pe locul în care altă dată era o iarbă verde şi deasă acum erau ciulini. E păcat, mai ales pentru faptul ca acolo vin vizitatori şi din afara ţării, lucru constatat din cartea de onoare în care am lăsat şi eu câteva rânduri, şi răsfoind-o am găsit impresii scrise în limba franceză, greacă şi chiar rusă. M-a mai mâhnit un lucru - şi cu asta închei - faptul că nu există nici un colţişor în care să se spună că muzeul este amenajat pe locul unei foste unităţi militare, în care au lucrat sute de oameni. Dar în fine, asta e viaţa, mergem înainte. Am reuşit să fac şi nişte fotografii pe care le las să curgă în continuare. Dacă le vor vedea şi din foştii mei colegi, sper ca revederea locurilor să le facă plăcere.