Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Spre norocul meu, locul de care inexplicabil mi s-a făcut dor, se poate vizita. De ce inexplicabil? Pentru că după 4 ani şi jumătate, brusc mi-am amintit de locul unde mi-am petrecut 14 ani din viaţă şi am simţit o nevoie arzătoare să-l revăd. Este vorba despre fostul meu loc de muncă, o fostă unitate militară (01947) din Bucureşti, care acum este Muzeul Aviaţiei.
De cum am trecut bariera şi am intrat în parcarea fostei unităţi m-a bufnit plânsul şi mi s-a făcut pielea ca de găină. A fost o reacţie pe care nu mi-o explic, dar de care am trecut relativ repede, sentimentul fiind imediat înlocuit de bucurie şi de nostalgie. Îmi revedeam cu ochii minţii foştii colegi. Am intrat în curte, am străbătut aleea pe care altă dată o vedeam zi de zi şi nu mă mai săturam să privesc ceea ce era în jurul meu. Am intrat în hangarul în care este amenajat muzeul, dar parcă vedeam prin avioane şi exponate. Vedeam hangarul de fapt aşa cum îl lăsasem. Nu vedeam manechinul care reprezenta un aviator, vedeam locul în care altă dată era bormaşina, nu vedeam avioanele care erau frumos aşezate, ci vedeam staţiile care veneau la reparat.
Pe locul unui fost atelier (atelierul 1, pentru foştii colegi) am găsit o mică expoziţie a unui om inimos pe nume Mihai Gheorghe, care a lucrat la fosta întreprindere Electronica. Acest om a adunat într-o mică încăpere o adevărată istorie a fostei întreprinderi. De la primul aparat de radio la ultimul (Radio Total, pe care îl am şi eu), radiourile RIC cu cască, primul televizor fabricat la Electronica, televizorul Sport, tot felul de lămpi vechi de când lumea, care pentru alţii nu reprezintă nimic, pentru acest om reprezintă tot, reprezintă viaţa lui. Parcă mi-a fost şi jenă să-l deranjez - scria ceva - dar curiozitatea mea a fost mult prea mare. Mi-a făcut o mică prezentare a exponatelor, cu multe eram familiară, şi mi-a mărturisit că intenţionează să publice şi o carte cu tot ceea ce înseamnă pentru el Electronica.
Pentru că eram de abia la începutul vizitei mele, mi-am luat la revedere de la el şi am plecat să îmi continui călătoria în timp. Am luat fiecare colţişor al fostei unităţi la pas şi m-am mâhnit totuşi pentru că în afara primelor două hangare în care este amenajat muzeul, totul este lăsat în paragină. Crengile copacilor care altă dată erau pline de rod, acum stau să cadă, pe locul în care altă dată era o iarbă verde şi deasă acum erau ciulini. E păcat, mai ales pentru faptul ca acolo vin vizitatori şi din afara ţării, lucru constatat din cartea de onoare în care am lăsat şi eu câteva rânduri, şi răsfoind-o am găsit impresii scrise în limba franceză, greacă şi chiar rusă. M-a mai mâhnit un lucru - şi cu asta închei - faptul că nu există nici un colţişor în care să se spună că muzeul este amenajat pe locul unei foste unităţi militare, în care au lucrat sute de oameni. Dar în fine, asta e viaţa, mergem înainte. Am reuşit să fac şi nişte fotografii pe care le las să curgă în continuare. Dacă le vor vedea şi din foştii mei colegi, sper ca revederea locurilor să le facă plăcere.
