duminică, 28 noiembrie 2010

Uite de asta noi romanii am ajuns in halul ăsta

Citesc o carte. Casa de la Petrodava. Autor - Constantin Virgil Gheorghiu.

Până aici nimic neobişnuit. Vreau numai să atrag atenţia asupra câtorva fragmente din carte pe care le voi cita mai jos, fragmente care, citite printre rânduri, pot explica multe. Iată:

„- Caii nu vor să mai înainteze, domniţă Stela. Sunt aproape cinci kilometri de când caii noştri îmi cer să fac cale întoarsă. Să ne întoarcem la noi. Acasă.
...........................................................................

- Dacă mai înaintăm, vom fi în primejdie de moarte, spuse Pantelimon Haiduc. Caii presimt o catastrofă. M-au prevenit. Pentru că omul nu simte ce simte un cal. Tocmai de asta omul are trebuinţă să se lase condus de presimţile calului, acolo unde simţurile lui omeneşti nu-i sunt de-ajuns.
..........................................................................

- Va fi o mare catastrofă!... Caii, toţi patru, se ridică pe picioarele din spate. Vor să se întoarcă înapoi cât se poate de repede.
.........................................................................

- Domniţă, să ne întoarcem cât mai avem timp! Să ne întoarcem dacă vom mai avea vreme pentru asta!
......................................................................

- Prinţesă Stela, porunciţi cum doriţi. Eu v-am prevenit.
......................................................................

Stela Apostol, prinţesa Illiyuşkin, era înspăimântată. Se gândi repede şi cu precizie ce are de făcut.
.......................................................................

- Pantelimon, dragul meu, dă-mi mâna! Pantelimon, dacă mai eram Stela Apostol, stăpâna de la Petrodava, îţi porunceam fără să clipesc: Pantelimon, să ne întoarcem acasă cât se poate de repede. Caii noştrii nu ne mint. Dacă în faţa noastră ei văd potopul, atunci înseamnă că este adevărat. Şi noi facem cale întoarsă.

- Prin urmare nu-mi porunciţi să ne întoarcem?
- Nu! răspunse prinţesa Stela. Nu mai sunt Stela Apostol. Sunt prinţesa Stela Illiyuşkin. Rudă a ţarului întregii Rusii. Sunt stăpână a sute de de castele şi a milioane de de metri pătraţi de moşii. Nu mai pot să mă iau după presimţirile cailor.
.....................................................................

- Murim, răspunse Stela. Din clipa în care sunt prinţesă nu mai am dreptul să ascult caii."

Pentru o cât de cât înţelegere a fragmentului, acţiunea se petrece în timpul primului război mondial.

Primul gând al nostru, după citirea acestor rânduri, sigur este ceva de genul: fraieră. Şi femeie pe deasupra. N-o duce capul. Putea să se întoarcă.

Citind printre rânduri însă... Se schimbă foaia.

Cam aşa facem noi românii. Ne întoarcem. Nu mai conştientizăm cine suntem. Din ce strămoşi ne tragem. Pe scurt: Ce am fost şi ce am ajuns!

Alegem întotdeauna calea cea mai uşoară. Nu mai luptăm, nu mai gândim limpede, suntem copleşiţi de greutăţile zilnice. Ne lăsăm călcaţi în picioare de toţi străinii care vin la noi şi ne arată degetul.

Adoptăm postura câinilor care latră de pe marginea drumului când trece o căruţă şi le deranjează somnul. Atât. Lătrăm, dar nu muşcăm. Dacă trece căruţa ne întoarcem la somnul nostru mai departe. Îi lăsăm pe toţi să facă ce vor din ţara noastră, în ţara noastră.

De ce trebuie să vină alţii din afară să ne extragă aurul şi petrolul? Noi de ce nu punem osul la treabă? Mi-a venit în minte un vers: „Munţii noştrii aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă.

Chiar aveam nevoie de UE?

Îi admir pe elveţieni. Au stat deoparte şi nu s-au băgat în marea „uniune". Muncesc oamenii şi îşi fructifică singuri bogăţiile. Nu depind de nimeni. Doar de ei.

L-am admirat şi pe Sarkozy, care şi-a apărat compatrioţii de cotropirea ţigănească. Nu i-a păsat că a fost „lătrat" de aşa numite fundaţii şi organizaţii care apără drepturile oamenilor. A acţionat. Desigur nu m-am bucurat că s-au întors ţiganii în România.

Ni s-a dus vestea în lume că suntem cerşetori. Şi ne-am ofensat. De ce? Nu am făcut nimic, dar nimic, ca să îi punem pe ţigani la respect şi mai ales la muncă. Din contră. Ne-am „manelizat". În loc să-i dăm noi pe ţigani pe brazdă, ne-au dat ei. Apar pe toate posturile de televiziune. M-am săturat de copii minune, guţe de maimuţe, vijelii şi alte asemenea arătări.

Nu mai avem valori. Nu mai cunoştem poziţia dreaptă câştigată de înaintaşii noştri cu sânge în războaie. Ne aplecăm în faţa altora (vezi salutul românesc văzut de francezi). Nu ne-a picat bine. Dar e adevărat. Ne-am făcut de râs în toată lumea. Păcat de ceea ce au realizat adevăraţii români. Brâncuşi, Coandă, Eminescu, Nicolae Paulescu etc.

Eu zic că ajunge. Simt că mi-a ajuns cuţitul la os. M-am săturat de nesimţire, răutate şi prostie. M-am săturat de nesimţiţii care scuipă pe jos, care aruncă gunoaie pe oriunde când coşul de gunoi este la doi paşi, m-am săturat să nu pot merge pe trotuar din cauza maşinilor care au invadat până şi spaţiile verzi. M-am săturat să fiu înjurată de şoferi pentru că îndrăznesc să trec pe verde la trecerea de pietoni. Nu mai există legea bunului simţ. Există în schimb legea junglei. Care pe care. Nu mai este timp de delicateţuri şi fineţuri. Eşti bun, eşti prost.

Zicea cineva mai demult... „Deşteaptă-te române...". Ştia el ce ştia.

luni, 8 noiembrie 2010

Provident, sau cum mai sunt furaţi românii... legal



De o bună bucată de vreme sunt difuzate pe posturile de televiziune două reclame în care este preaslăvit PROVIDENT-UL. Şi cum reclama e sufletul comerţului, iar comerţul... sufletu', am început să caut pe net părerile românilor despre această „mană cerească" care s-a abătut asupra noastră.

Ce am găsit?
Citiţi aici. Şi aici. Un articol şi mai detaliat se poate citi aici

Sunt totuşi şi români care se intereseză înainte şi nu se aruncă cu capul înainte.

Chiar şi eu am găsit tot felul de pliante în cutia poştală de la PROVIDENT cea mai penibilă dintre toate fiind cea de mai jos:




Concluzia?

Să deschidem mai bine ochii la ce semnăm, că altfel....