Despre (ne)plăcerea de a fi client RCS&RDS şi sfatul bun al unui beţiv

Azi am avut din nou şi pentru a nu ştiu câta oară o experienţă neplăcută cu o reprezentantă a unor furnizori de servicii şi anume RCS.

M-am dus ca un contribuabil conştiincios să-mi plătesc abonamentul la Digi Tv. „Doamna de la ghişeu" mi-a adus la cunoştinţă că se schimbă cartelele receptorului şi prin urmare mi s-a „întocmit " un aşa zis proces verbal de înlocuire a cardului. Am pus între ghilimele întocmit pentru că au rămas multe rubrici necompletate, printre care şi seria cardului vechi pe care trebuie să-l predau. Mi s-a facut instructajul cu privire la acesta, cu posibilităţile de restituire: sau mă întorc la acelaşi ghişeu să îl restitui, sau sa îl trimit în plic, prin poştă, într-un plic cu adresa OP 35 Bucureşti. Nu tu confirmare de primire, nu tu nimic.

Dacă aş fi ştiut dinainte de această înlocuire dinainte aş fi luat vechiul card cu mine când am plecat către ei ca să plătesc.

Întrucât am luat plasă cu un contract necitit, am ales în urma citirii procesului verbal să mă prezint la ghişeu cu cartela, pentru că nu-i aşa, plicurile se pot rătăci, se pot pierde. Ce clauză m-a făcut să mă prezint la ghişeu? Una scrisă mărunt, la final, în care se specifică faptul că beneficiarul, adică eu, în cazul pierderii, deteriorării sau furtului a oricărui bun, se obligă (mă oblig) să plătesc operatorului în termen de 3 zile, CU TITLU DE CAUZĂ PENALĂ, echivalentul în lei, la cursul BNR din ziua plăţii al sumei de 100 USD.

Evident că am cerut o semnătură, ceva acolo, că au luat cardul şi astfel eu să mă descarc de el. „Nu se poate, trebuie să-l trimiteţi în plicul pe care vi l-am dat", a fost răspunsul sec şi plin de amabilitate de altfel, pe care l-am primit. Asta după ce duduia respectivă m-a ţinut în faţa ei aproximativ 10 minute, ca să primească şi ea la rândul ei un răspuns la problema mea, după ce a dat un telefon cine ştie unde.

Or fi ei deştepţi, dar nici eu nu-s venită cu pluta. Aşa că mi-am luat cartela şi am plecat nervoasă spre casă, gândindu-mă pe ce căi să apuc pentru a rezolva problema.

M-am suit în prima maşină care a venit în staţie, un 141 dărâmat, bucuroasă că nu era aglomerat, urmând să cobor la metroul de la Pieptănari. Cu o staţie înainte, după ce şoferul închide uşile mă îndrept către una din uşi pentru a coborî la prima staţie. Nu aveam în minte decât conversaţia pe care o avusesem mai înainte, când m-am trezit abordată de un bărbat (care fie vorba între noi avea faţa răvăşită de băutură, nepieptănat şi îmbrăcat sărăcăcios): „Stimată doamnă, dacă vreţi să vă daţi jos la prima, mai bine coborâţi o treaptă că n-o să puteţi coborî. Uitaţi-vă ce de lume este în staţie". M-am uitat. Şi a avut dreptate. Era un puhoi de lume, care s-a aşezat în faţa uşii când aceasta s-a deschis şi neam să ne lase să coborâm. Era clar că ei aveau un singur gând: nu contează că trebuie să coboare cineva. Ei trebuie să urce. Cu ajutorul lui şi a nervilor pe care îi aveam am împins şi eu oamenii pentru care nu conta faptul că cineva vrea să coboare şi am reuşit să cobor. Omul respectiv mi-a explicat că el a păţit-o şi a trebuit să mai meargă o staţie. Reuşise să-mi smulgă un zâmbet şi mulţumindu-i m-am îndepărtat de el.

Concluzia pe care am tras-o: cu beţivii te înţelegi mai uşor, decât cu „doamnele de la ghişee". Trist, dar adevarat.