Dupa trei ore de mers cu masina, iata-ne ajunse la destinatie, Roesti, unde isi traiesc viata rudele prietenei mele. Fiind „fata de Bucuresti" (toate rudele mele sunt din Bucuresti, nu am nici macar o ruda indepartata la tara), iata-ma pe mine un pic socata de locul unde aveam sa-mi petrec urmatoarea saptamana, intrebandu-ma in gand daca voi putea rezista atata vreme acolo. Totusi, incet incet m-am acomodat cu locul, mai ales pentru ca oamenii sunt deosebit de primitori si optimisti, in ciuda greutatilor pe care le intampina zi de zi. Peisajul este superb. Un deal cu multa verdeata si multe amintiri, dupa cum aveam sa le aflu de la Mari si de la rudele ei.
Planul nostru era sa vedem si imprejurimile, nu putine, si foarte frumoase.
Pentru prima zi am ales sa vedem Horezu, Manastirea Polovragi, pestera cu acelasi nume si Baia de Fier cu Pestera Muierilor.
La manastire era o liniste de imi era mila sa deschid gura ca nu cumva sa nu deranjez pe cineva. Totul este curat, verde si inflorit. La balcoane stau ghivece cu flori care mai de care mai frumoase. Dupa cateva momente de rugaciune, aprindem cateva lumanari cu gandul la cei care au ramas acasa si plecam catre Pestera Polovragi, aflata nu departe de manastire.
Drumul catre pestera l-am facut pe jos si am ajungem acolo in aproximativ 20 de minute. Cand am ajuns in fata pesterii, am ramas usor dezamagita ptr ca pe usa domnea un mare lacat. Din fericire, ghida ne-a auzit vocile si a iesit afara si ne-a linistit, spunandu-ne ca trebuie sa iasa cei care sunt deja inauntru, dupa care vom intra si noi. Am respirat usurata si am inceput sa ne plimbam prin zona asteptand sa ne vina randul, intre timp aparand si alti doritori de a vedea pestera.
In sfarsit intram in pestera. Tariful e convenabil 2,4 lei de persoana. Dupa ce achitam cu totii, ghida aprinde luminile si pestera se dezvaluie in toata splendoarea ei. Ni se explica despre pestera, din istoricul ei. Temperatura e constanta si e de 9 grade in tot cursul anului. Noi am simtit o senzatie de frig totusi, afara fiind foarte cald. Ni se spune ca iarna senzatia este inversa, afara fiind minus 20 de grade si tentatia este de a te dezbraca.
Incantate de ceea ce am vazut, ajungand la masina si infulecand la sticksurile pe care le-a luat nepoata prietenei mele, am hotarat ca trebuie neaparat sa vedem si Pestera Muierilor, care nu era prea departe de locul in care ne aflam si timp avand berechet, ca de doar eram in concediu.
Ne luam dupa indicatoarele pe care le-am gasit pe sosea si pe aici ne e drumul. Am mers totusi o bucata de drum si pentru ca nu am mai vazut nici un panou care sa ne indice drumul, ne oprim in dreptul unei masini care parea a fi din partea locului pentru a intreba pe acei oameni daca mai este mult de mers. Nici nu apuc eu sa deschid gura bine, ca ei mi-au luat-o inainte plangand-se ca au ramas fara benzina si rugandu-ma sa le dau macar un litru de combustibil, ca nu au cu ce sa ajunga acasa. Luata prin surprindere si nevrand sa-i refuz, i-am intrebat daca au furtun ca sa scoata macar cat sa le ajunga pana la prima pompa. Aveau un furtun, dar din pacate era prea scurt si nu ajungea pana la nivelul rezervorului masinii mele. Mi-au multumit totusi pentru bunavointa si am aflat si noi in cele din urma ca nu mai era mult pana la pestera. In sfarsit ajungem acolo si vedem ca mai era aproape o ora la urmatoarea intrare in pestera, sistemul fiind acelasi ca si la Polovragi. Dupa o scurta dezbatere a problemei, hotaram ca merita sa asteptam si ne asezam la una din mesele restaurantului din incinta pesterii. Comandam cate o ciorba de vacuta fiecare. 5 lei portia, foarte buna de altfel. Timpul trece foarte repede si iata-ne la intrarea in pestera impreuna cu un grup de copii, care a ajuns dupa noi si inca alti cativa turisti, asteptand cu nerabdare sa intram. Tariful mai mare aici. 6 lei de persoana, dar nu conta, important era ca reuseam sa mai vedem ceva. Impresia a fost unanima. E mai frumoasa Pestera Muierilor decat Polovragi. De fapt este alt tip de pestera. Spre deosebire de Polovragi, unde am iesit pe unde am intrat, aici la Pestera Muierilor, am iesit in cu totul alta parte fata de locul intrarii. Exista cateva portiuni in pestera unde se merge aplecat, bine ca nu pe distante foarte mari. Si aici ghidul ne cateva detalii despre pestera, din pacate prea multe si nereusind sa retin prea multe, dar reusind sa fac cateva fotografii.
Asa s-a dus o zi de drumetii. Am ajuns acasa obosite, dar bucuroase ca am reusit sa vedem o mica parte din ceea ce ne propusesem.
O alta zi, alte planuri. De data asta am mers mai aproape de casa si anume la Valcea, urmata de o mica escala la Ocnele Mari.
Valcea este un oras cochet, plin de verdeata, flori, cu cateva fantani, cu multi porumbei, cu muzica ce se aude din boxele amplasate in centrul orasului si mai ales un oras curat, dupa cum se poate vedea in urmatoarele fotografii:
Cum nu puteam sa plecam din Valcea fara sa vedem si mall-ul, ne indreptam incet incet catre masina lasata undeva pe una din strazile mai indepartate de centru, pentru ca da, Valcea, ca si Bucurestiul se confrunta se pare cu aceeasi problema si anume locurile de parcare.
Ne indreptam acum catre Ocnele Mari. In drum spre Ocne, vedem un indicator care arata spre salina. Din pacate nu se putea vizita si asta am aflat-o de abia cand am ajuns la Ocne, de la o doamna ce vindea biletele de parcare, care ne-a urat bun venit in oraselul lor. Pentru cei interesati, se va deschide totusi salina, dar de abia in 15 august, se pare cu festivitate de deschidere.
Parcarea - 4 lei. Lasam masina intr-o parcare aproape goala si ne indreptam catre strand. Intrarea 5 lei de persoana, domnisoara de la poarta strandului eliberandu-ne chiar bon fiscal. Intram inauntru. Nu era prea multa lume si suntem usor dezamagite de aspectul locului, dar daca tot am intrat... Ne-am intins pe jos izoprena si respectiv cearceaful, eu mai nerabdatoare sa fac o baie, m-am si dezbracat si in apa cu mine. A fost o senzatie foarte placuta. Apa era calda. Am incercat sa imi pun in practica cunostintele de inot, dar nu se putea inota. Apa foarte sarata zadarnicea orice efort al meu de a da din maini si din picioare. Asa ca m-am lasat pagubasa, m-am lasat in voia apei si am plutit cand pe burta cand pe spate pret de vreo ora. Nu-mi venea sa mai ies din apa. Parca mi s-a luat cu mana orice durere si orice problema. Din pacate orele erau destul de inaintate si a trebuit totusi ca pana la urma sa ies. M-am uitat in jur si am observat ca totusi se lucreaza acolo. Erau cateva cabine unde te puteai schimba, dusuri pentru a te putea spala de sarea care ramane pe tine cand se usuca apa, unul din dusuri fiind chiar cu apa calda. Sigur in viitor va fi un strand modern, cu toate facilitatile necesare. Una peste alta am plecat cu parere de rau pentru ca alocasem prea putina vreme ocnelor.
Alta zi, alta distractie. De data aceasta Baile Olanesti. O statiune unde 80% din oamenii pe care i-am intalnit pe drum purtau cu ei bidoane cu apa sulfuroasa. Era clar ca erau veniti la tratament. Linistea statiunii nu era tulburata decat de caderea de apa a Olanestiului, care taie oraselul in doua. Aici aerul este mult mai curat, asa ca am inspirat adanc, stiind ca n-o sa ma mai intalnesc cu asa ceva, si mai ales ca se apropia si incheierea vacantei. Ne-am oprit la una din terasele Olanestiului, care ni s-a parut noua ma rustica si ne-am delectat cu cate o portie de clatite si cate ceva de baut. Preturile mai mult decat acceptabile. Merita sa-ti petreci aici cateva zile de concediu.
In drumul catre casa, am facut un mic ocol de cativa kilometri catre o mica manastire - Schitul Iezerul, un locas sfant, de asemenea foarte ingrijit, plin de pace.
Si a venit si penultima zi de vacanta. De data asta nu ne-am mai aventurat prea departe de casa. Am mers mai aproape, in cautarea unei plaje cu nisip fin pe Cerna, plaja de care ne-a povestit unul din baietii nepoatei prietenei mele. Din pacate apa era tulbure, nici vremea nu era prea imbietoare, cazand chiar cativa stropi de apa catre rau. Nici eu nu prea mai eram in forma, oboseala si dorul de casa spunandu-si cuvantul. Totusi, am reusit la intoarcerea catre casa, sa trec puntea peste Cerna, un podet de lemn inclinat, care nu facea o impresie prea buna si nu te imbia prea mult ca sa il treci.
Si cum orice inceput are si un sfarsit, a venit si ziua plecarii catre casa. Plouase toata noaptea si dimineata era racoroasa numai buna pentru drum. Ma incercau doua sentimente contrare. Pe de o parte parere de rau ca se terminase vacanta, ca ma desparteam de niste oameni minunati, care mi-au zis ca ma mai asteapta pe acolo, iar pe de alta parte bucurie ca ma duceam la casa mea unde de abia ma astepta maica-mea si bineinteles pisoiul meu. Una peste alta a fost o vacanta reusita.
