sâmbătă, 29 mai 2010

SUPERFARMACISTA LU' PEŞTE PRĂJIT

După o aşteptare de aproape o lună la o „audienţă" la medicul de familie, mama mea a venit în sfârşit bucuroasă acasă ptr că obţinuse un tratament pentru o indispoziţie pe care o suferă de ceva vreme. A aşteptat o lună ptr că, după ultima aberaţie de regulă, sau lege, sau ce mama măsii o fi, medicii de familie nu au voie să consulte mai mult de 21 de pacienţi pe zi, şi nu mai mult de o consultaţie pe lună de pacient. La a doua scoţi banu'. Cotizezi lunar la CAS? Şi ce dacă. De aia nu mai pot ei. Li se rupe în paişpe. Nu medicilor de familie. Nu. Ci deştepţilor care impun astfel de legi aberante, legi care nu sunt făcute să ne ajute, ci din contră, să ne pună beţe în roate, să ne facă viaţa şi mai amară. Asta dacă suntem norocoşi şi scăpăm cu viaţă şi nu crăpăm, ca să nu mai fie nevoie să mai cheltuie cu noi.

În fine. Victorioase, a doua zi, cu compensata în mâini am intrat in prima farmacie care ne-a ieşit în cale. Ghinion. Nu aveau unul din medicamentele prescrise. Nu am dezarmat, deja având în minte unde vom face al doilea popas. Farmacia DONA de la Piaţa Progresul, că tot trebuia să facem şi piaţa. Zis şi făcut. După o aşteptare la coadă de aproximativ 10 minute (erau două case, dar numai la una se eliberează compensate), întind reţeta duduiei farmaciste că doamnă nu pot să-i spun. După o îndelungată analiză, îmi spune că nu  o poate elibera, că unul din medicamente nu era scris în latină. Am crezut că glumeşte. M-am uitat la faţa ei şi era cât se poate de serioasă. Mai mult, m-a trimis înapoi la medicul de familie sa îmi refacă reţeta. I-am zis că nu se poate ca mama să mai stea iar la o coadă de două ore la medic ptr o chestie de doi lei. Mi-a servit o chestie că aşa zice legislaţia şi mi-a întins reţeta. Eram atât de nervoasă că i-am smuls reţeta din mână, înjurând printre dinţi. Noroc ca nu o ţinea prea strâns că se rupea.

Norocul nostru că mai există şi farmacii de cartier. A avut mama buna idee să intrăm într-una pe care o ştia ea, în spatele unor blocuri. Intrăm. Cu inima strânsă, întind reţeta farmacistei. O ia, o analizează, îmi calculează cât am de plătit, plătesc şi îmi dă medicamentele. I-am întins o privire complice maică-mii înainte de a ieşi. Mi-a făcut un semn discret din cap şi bucuroase am ieşit din farmacie.

Primul gând care m-a străfulgerat a fost să mă întorc la Dona să fac atmosferă negativă. Zis şi făcut. Am început frumos ca să îi atrag atenţia, de la ce făcea ea acolo, după care am scos artileria grea. „Uite duduie ca în altă parte se poate." Şi i-am fluturat victorioasă punga cu medicamente, destul de zgomotos, ca să atrag atenţia şi celor care erau în farmacie. Şi cu voce tare am ameninţat-o că o s-o reclam la protecţia consumatorilor că pune bolnavii pe drumuri inutil. Vizil afectată, duduia a mai zis ea ceva acolo, naiba ştie ce, că am ieşit trântind uşa în urma mea. De data asta satisfăcută. Mă răzbunasem. De reclamat nu o să o reclam, dar nu ptr că nu ar merita, ci ptr că la cât de prost merge totul în România, ar fi o pierdere inutilă de vreme şi de nervi. Mă voi mulţumi cu dreptatea pe care mi-am făcut-o singură.

P.S. Am scris într-un post anterior despre un medicament pe care l-au băgat pe piaţă în locul hemorzonului. Procto Glyvenol pe numele lui. Scump şi prost. Au început să-i facă reclamă la tv. Ce concluzie să trag eu de aici? Mă abţin, că deja am înjurat destul pe ziua de azi.

În rest numai de bine.

Un comentariu:

Unknown spunea...

Cozile trebuie menţinute cu orice preţ, sunt o moştenire minunată.