duminică, 27 septembrie 2009

Sfat util ptr cei care vor sa scape rapid de Romtelecom

Astă vară, cam prin luna iunie am primit un telefon de la o domnişoară drăguţă de la Vodafone care mi-a propus un abonament de telefonie fixă la ei. Mi-a prezentat tipul de abonament, cam ce am inclus în el şi ce bonusuri am. Am mulţumit pentru ofertă şi am promis că îmi voi face un calcul şi voi reveni cu un răspuns. Ceea ce am şi făcut. Mi s-a părut ok şi am acceptat. Aşa că de cum am intrat în posesia noului post telefonic, mi-am îndreptat paşii către Romtelecom pentru a face cerere de reziliere a contractului. Mare greşeală. Nu că aş regreta că am renunţat la ei. Nicidecum. Poate că era mai bine dacă nu le mai plăteam abonamentul şi îmi închideau telefonul ei ca „pedeapsă" şi ar fi alergat ei după mine.

Am făcut cererea respectivă, m-au întrebat motivul pentru care vreau să renunţ şi mi-au oferit un abonament mai ieftin. Am fost categorică, răspunsul meu rămânând acelaşi. Gata cu Romtelecomul. Când duduia respectivă a înţeles în sfârşit că eram hotărâtă, mi-a adus la cunoştinţă că durează trei luni să-mi închidă postul telefonic. Nu am înţeles de ce, dar în fine, am trecut peste asta, mai ales că nu trebuia să le mai plătesc abonamentul. Urma ca la sfârşitul celor trei luni să mai vină o ultimă factură şi astfel să se termine toată tărăşenia. Au trecut cele trei luni, factura a venit şi din ea reieşea că romtelecomu' imi este dator cu 15 lei. M-am prezentat din nou la ghişeu ca să-mi revendic suma, dar stupoare. Trebuia să fac o altă cerere. De data asta de restituire a sumei pe care ei mi-o datorează. Pe care am făcut-o murmurând ceva de dulce la adresa mai marilor romtelecomului. Am ales dintre cele trei variante cea a mandatului, întrebând-o pe funcţionara respectivă cât timp durează până voi intra în posesia banilor. Mi-a răspuns cu o nonşalanţă care m-a dezarmat: „cam o lună". Raspuns care sinceră să fiu m-a blocat. Am întrebat-o dacă glumeşte şi mi-a răspuns că nu. Mi-au venit în minte tot felul de cuvinte pe care nu le pot reproduce aici. Am încercat să-mi păstrez calmul şi am mai întrebat-o doar atât: „Dacă eu nu-mi plăteam abonamentul, îmi închideaţi imediat telefonul şi alergaţi după mine ca să vă plătesc, iar eu trebuie să aştept patru luni ca să închid un post telefonic care nu-mi foloseşte şi să-mi recuperez şi o sumă de bani pe care am plătit-o în plus?" Femeia mi-a dat dreptate, dar că astea sunt regulile şi că asta este situaţia. Mi-a părut rău că mi-am vărsat nervii pe ea ptr că în fond nu avea nici o vină. Ea doar lucrează pentru ei. Aşa că până la urmă i-am mulţumit şi am plecat dezamăgită, regretând că am ales varianta să fiu corectă şi să merg pe calea logică.

Aşa că pentru cei care vor să renunţe la Romtelecom vă dau un sfat: NU-L MAI PLĂTIŢI CĂ VI-L ÎNCHID EI ORICUM, FĂRĂ SĂ MAI FACEŢI CERERI PESTE CERERI. MAI BINE SĂ ALERGE EI DUPĂ VOI, DECÂT VOI DUPĂ EI. ECONOMISIŢI BANI, TIMP ŞI NERVI.

marți, 22 septembrie 2009

Despre (ne)plăcerea de a fi client RCS&RDS şi sfatul bun al unui beţiv

Azi am avut din nou şi pentru a nu ştiu câta oară o experienţă neplăcută cu o reprezentantă a unor furnizori de servicii şi anume RCS.

M-am dus ca un contribuabil conştiincios să-mi plătesc abonamentul la Digi Tv. „Doamna de la ghişeu" mi-a adus la cunoştinţă că se schimbă cartelele receptorului şi prin urmare mi s-a „întocmit " un aşa zis proces verbal de înlocuire a cardului. Am pus între ghilimele întocmit pentru că au rămas multe rubrici necompletate, printre care şi seria cardului vechi pe care trebuie să-l predau. Mi s-a facut instructajul cu privire la acesta, cu posibilităţile de restituire: sau mă întorc la acelaşi ghişeu să îl restitui, sau sa îl trimit în plic, prin poştă, într-un plic cu adresa OP 35 Bucureşti. Nu tu confirmare de primire, nu tu nimic.

Dacă aş fi ştiut dinainte de această înlocuire dinainte aş fi luat vechiul card cu mine când am plecat către ei ca să plătesc.

Întrucât am luat plasă cu un contract necitit, am ales în urma citirii procesului verbal să mă prezint la ghişeu cu cartela, pentru că nu-i aşa, plicurile se pot rătăci, se pot pierde. Ce clauză m-a făcut să mă prezint la ghişeu? Una scrisă mărunt, la final, în care se specifică faptul că beneficiarul, adică eu, în cazul pierderii, deteriorării sau furtului a oricărui bun, se obligă (mă oblig) să plătesc operatorului în termen de 3 zile, CU TITLU DE CAUZĂ PENALĂ, echivalentul în lei, la cursul BNR din ziua plăţii al sumei de 100 USD.

Evident că am cerut o semnătură, ceva acolo, că au luat cardul şi astfel eu să mă descarc de el. „Nu se poate, trebuie să-l trimiteţi în plicul pe care vi l-am dat", a fost răspunsul sec şi plin de amabilitate de altfel, pe care l-am primit. Asta după ce duduia respectivă m-a ţinut în faţa ei aproximativ 10 minute, ca să primească şi ea la rândul ei un răspuns la problema mea, după ce a dat un telefon cine ştie unde.

Or fi ei deştepţi, dar nici eu nu-s venită cu pluta. Aşa că mi-am luat cartela şi am plecat nervoasă spre casă, gândindu-mă pe ce căi să apuc pentru a rezolva problema.

M-am suit în prima maşină care a venit în staţie, un 141 dărâmat, bucuroasă că nu era aglomerat, urmând să cobor la metroul de la Pieptănari. Cu o staţie înainte, după ce şoferul închide uşile mă îndrept către una din uşi pentru a coborî la prima staţie. Nu aveam în minte decât conversaţia pe care o avusesem mai înainte, când m-am trezit abordată de un bărbat (care fie vorba între noi avea faţa răvăşită de băutură, nepieptănat şi îmbrăcat sărăcăcios): „Stimată doamnă, dacă vreţi să vă daţi jos la prima, mai bine coborâţi o treaptă că n-o să puteţi coborî. Uitaţi-vă ce de lume este în staţie". M-am uitat. Şi a avut dreptate. Era un puhoi de lume, care s-a aşezat în faţa uşii când aceasta s-a deschis şi neam să ne lase să coborâm. Era clar că ei aveau un singur gând: nu contează că trebuie să coboare cineva. Ei trebuie să urce. Cu ajutorul lui şi a nervilor pe care îi aveam am împins şi eu oamenii pentru care nu conta faptul că cineva vrea să coboare şi am reuşit să cobor. Omul respectiv mi-a explicat că el a păţit-o şi a trebuit să mai meargă o staţie. Reuşise să-mi smulgă un zâmbet şi mulţumindu-i m-am îndepărtat de el.

Concluzia pe care am tras-o: cu beţivii te înţelegi mai uşor, decât cu „doamnele de la ghişee". Trist, dar adevarat.

duminică, 20 septembrie 2009

Bucureşti să ne trăieşti

Iată oameni buni că în aceste zile Bucureştiul îşi serbează ziua de naştere. O vârstă venerabilă s-ar putea spune - 550 de ani, dar la cum se prezintă, eu aş îndrăzni să spun că încă nu a ajuns la maturitate.

Rădăcinile capitalei le datorăm se pare primului cioban care a ajuns pe aceste meleaguri, Bucur pe numele lui (nu Becali cum poate că v-a dus gândul), care a înjghebat pe malul Dâmboviţei o mică aşezare şi a ridicat o bisericuţă de lemn.

Numele Bucureştiului este pentru prima dată amintit într-un document semnat la 20 septembrie 1459, de conducătorul Vlad Ţepeş, care şi-a stabilit aici a doua reşedinţă dupa cea de la Târgovişte.

Dar să nu ne pierdem în detalii istorice, ci să purcedem la urări, că aşa se cuvine la ceas aniversar:

- Fie ca la 600 de ani (sau mai devreme) cetăţenii tăi să fie mai educaţi, mai civilizaţi, să nu te mai murdărească şi să înveţe să arunce gunoiul la cel mai apropiat coş şi nu pe jos cum se procedează acum, să nu mai scuipe şi să nu se mai uşureze la colţ de bloc sau pe străzi mai întunecoase.

- Fie ca să ai parte de edili care să te cinstească, care să promită mai puţin şi să facă mai mult. Să facă ceva concret pentru bucureşteni şi aici nu mă refer la cel mai lung cârnat sau cel mai mare tort.

- Fie ca în cele din urmă să scapi măcar de unul din primarii de sector. Aici mă refer la primarul Marean Vanghelie care este, care nu ştiu cum se face că se realege mereu, deşi toată lumea pe care o cunosc şi stă în sectorul 5, votează pe oricine altcineva numai pe el nu.

- Fie ca şoselele să-ţi fie asfaltate (nu numai cele din centru ci şi cele de la periferie) şi mai încăpătoare.

Şi nemulţumiri ar mai fi, dar e zi de sărbătoare şi un LA MULŢI ANI! ar fi mai potrivit.

Şi cum fără fotografii parcă nu are farmec blogul iată-le în cele ce urmează, primele fiind de la Muzeul de istorie de la Piaţa Universităţii, restul fiind uşor de recunoscut:

































































































miercuri, 9 septembrie 2009

2 MAI, VAMA VECHE SI ... BALCIK

A venit şi rândul litoralului. Cu ochii pe buletinul meteo, că doar e septembrie, mi-am facut bagajele şi iată-mă şi la mare. Destinaţia 2 MAI. Am făcut rezervarea la Casa Ana si Marian. A fost OK, dar se putea şi mai bine.

Plaja este cum exact cum am găsit-o descrisă pe net: modestă. Dar spre surprinderea mea curată faţă de alte locuri pe unde am mai fost. Erau pubele din loc în loc şi culmea, lumea chiar arunca gunoiul în ele. Zic asta ptr. că sunt obişnuită să văd cum oamenii aruncă gunoiul pe jos chiar dacă există locuri amenajate pentru asta chiar la 2 paşi.


Încet încet s-a lăsat şi seara. Dacă mi-ar fi zis cineva că o să mă plimb pe jos noaptea între 2 Mai şi Vama Veche i-aş fi zis că e nebun(ă). Şi totuşi...
Am ajuns în Vamă. Lume multă, veselie şi Stufstock. Intrarea liberă, dar nu înainte de a fi controlată amănunţit în rucsac şi sfătuită să nu scot sticla de apă. Nu am înţeles de ce, mai ales că înăuntru se vindea la greu bere, şi altele asemenea. Ce nu mi-a mai plăcut? În prima seară m-am trezit dată la o parte de către un om al lui Ţăndărică, care se afla în public şi se pare că îi obturam priveliştea. El urma să cânte a doua seară.
Per total a fost frumos atât cât am putut să văd din Stufstock. Atmosfera făcea toţi banii.
Pentru că eram la o aruncătură de băţ de Bulgaria, mi-am zis că merită totuşi sacrificată o zi de plajă. Mai ales că am auzit numai lucruri bune despre litoralul bulgăresc. Ce-i drept nu mă aşteptam la o coadă aşa de mare la ieşirea din ţară. Cred că am stat mai bine de o oră ca să ies din România. Şi era o căldură...
În fine, am reuşit să intru în Bulgaria. Nu mi-a plăcut şoseaua care era superpeticită, iar în sate domnea un aer sărăcăcios şi trist. În momentul ăla, când am văzut ce drumuri au, chiar m-am simţit mândră de România. Se poate deci şi mai rău. În schimb am fost plăcut surprinsă de faptul că aveau o mulţime de mori de vânt.
Şi am ajuns în sfârşit şi la Balcik. Fost teritoriu românesc cu o grădină botanică superbă şi bineînţeles castelul Reginei Maria.
Dacă nu pun la socoteală nota de plată cam umflată de la cârciumă (un peşte-lufar, usturoi, o felie de lămâie, o îngheţată şi două felii de pâine =  70 de lei), şoseaua peticită şi faptul că am rătăcit drumul către România (noroc cu o tipă amabilă-româncă, care m-a văzut la o intersecţie cu harta în mână şi un pic cam speriată şi care mi-a arătat pe unde să o iau), a fost o zi super. În Balcik se vorbeşte româneşte şi se poate plăti în lei, ceea ce mi părut un pic ciudat, dar convenabil.
Şi cum orice minune ţine numai trei zile, în a patra a început să plouă. Aşa că mi-am făcut bocceluţa, am băgat benzină şi am luat drumul Bucureştiului.